VALORILE PROFUNDE ALE VIEŢII

Ne pierdem vremea urând, bârfind, fiind răi şi uităm un lucru esenţial: viaţa este atât de scurtă! Şi ai atâtea de văzut şi de iubit!

Apropó de iubire! Mă întreb de multe ori oare cum poţi măsura iubirea? Ar putea fi inventat un instrument cu care să poţi măsura cantitatea de iubire? Ce prostii spun, nu? Este ca şi cum aş îndrăzni să doresc să îl măsor pe DUMNEZEU!!! Doar EL este IUBIRE, nu-i aşa? Iisus a venit să aducă în lume Pacea şi Iubirea, Toleranţa şi Iertarea. Cred că primele două se sprijină pe celelalte două. Poţi să atingi Pacea şi să exprimi Iubirea numai dacă ai Toleranţă şi dacă, mai ales, ai capacitatea de a Ierta. Dar Iertarea, ca să fie autentică, trebuie să fie TOTALĂ, adică fiinţa pe care ai iertat-o să fie o fiinţă nouă în ochii tăi. Înseamnă să poţi uita complet ceea ce ţi-a greşit. Într-un cuvânt, să îi acorzi o nouă şansă şi să o iei de la capăt, ca şi cum atunci o vezi prima oară. Doar aşa vom fi liberi, desprinşi de firele nevăzute cu care ne prinde în mreje neiertarea şi ne strânge, şi ne chinuie. Cel care nu iartă se chinuie în primul rând pe el însuşi, caci rămâne legat, cu fire nevăzute de cel pe care nu l-a iertat. Şi cum îl mai strâng firele acelea .... şi cum îl mai dor ... şi ce daune îi provoacă în propriul corp, cu cât această neiertare e mai veche.

Dacă am şti ce beneficii uriaşe am putea avea iertând! Cât de liberi am fi, cât de tineri ... asemeni copiilor, care cu sufletelul lor candid te iartă total şi se joacă apoi, mai departe, LIBERI şi FERICIŢI! Aşa am fi şi noi, adulţii, dacă am putea ierta total!

Şi dacă putem ierta, vom fi şi toleranţi! Câtă înţelepciune stă în spatele acestui cuvânt! A fi tolerant, a lăsa de la tine, a îngădui şi altei fiinţe să respire, să se realizeze! Ce minunat e să putem creşte împreună ... din toate punctele de vedere! Dacă eu cresc, spiritual vorbind, şi creşti şi tu şi îi ajutăm împreună şi pe alţii să crească, lumea va arăta cu totul altfel! Toleranţa mai implică şi răbdare, răbdarea de a permite celuilalt să crească în ritmul lui propriu. O memorie bună este necesară, de asemenea, memorie care să te ajute să nu uiţi că şi tu ai fost cândva mic, neputincios, neajutorat şi ai crescut în ritmul tău ... şi cât de mult te-a deranjat lipsa de răbdare din partea celorlalţi ... şi lipsa de toleranţă, când trebuia să faci ce zic ei! Îţi mai aminteşti? Eu da! Tot toleranţa mai implică şi o viziune corectă asupra lumii ... o anume filozofie de viaţă, care să te ajute să îţi defineşti capacităţile şi limitele astfel încât să le poţi recunoaşte şi accepta şi la ceilalţi şi în acest fel, să poţi lucra cu ele (cu limitele, mai ales), în sensul împingerii lor către polul pozitiv, cât mai mult posibil. Dar dacă noi nu ne acceptăm propriile limite, nu avem cu ce lucra şi în consecinţă, nu putem creşte! Toleranţa începe de la fiinţa ta! A te accepta aşa cum eşti, înseamnă a-i accepta şi pe ceilalţi aşa cum sunt. Dar pentru a te accepta trebuie mai întâi să te cunoşti.

Noi nu avem defecte! Şi nici calităţi! Avem doar trăsături de personalitate, care în anumite contexte sociale sunt valorizate pozitiv iar în alte contexte, sunt valorizate negativ. Deci, totul este să ne cunoaştem profund şi atunci putem alge, în mod conştient, mediul social în care ne putem dezvolta.

Toţi avem nevoie să creştem, toţi avem nevoie să ne dezvoltăm, mai ales din perspectivă spirituală. Dar acest lucru nu se poate realiza fără un ingredient esenţial: IUBIREA!  Şi precum spunea Apostolul Pavel: „Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” Şi după această descriere ce mai putem spune noi despre dragoste? Aceasta este esenţa VIEŢII, fără de care nu putem fiinţá! Dragostea este asemeni apei pe care o punem la rădăcinile florilor, pentru a înflori. Cu cât împrăştiem mai multă dragoste în jurul nostru, cu atât suntem mai bogaţi. Îmi amintesc de un proverb pesan, care spunea despre politeţe: „Politeţea este o monedă care îl îmbogăţeşte, nu pe cel ce o primeşte, ci pe cel ce-o cheltuieşte!” Cât adevăr! La fel şi dragostea! Cu cât dăruieşti, cu atât răsplata este mai mare! Iar răsplata este PACEA! Liniştea din suflet, pe care nici o furtună nu o va tulbura!

Te provoc, cititorule, să asculţi liniştea din sufletul tău şi să „cântăreşti” iubirea din ochii tăi, căci, „Atunci când ai dorinţa să ştii cum e un om/În ochii lui priveşte!/Privind în ochi, ghiceşti FIINŢA,/Căci sufletul prin ochi vorbeşte!”  

Mitocănie versus educaţie

Stau si mă tot întreb de-o vreme de unde a răsărit toată fauna asta mitocănească pe străzile oraşelor? Piţipoance, cocalari, gherţoi şi alte specimene răsărite ca după ploaie, asemenea ciupercilor otrăvitoare??? Din ce plămădeli or fi făcuţi? Când mă uit la ei cum sunt îmbrăcaţi (oricum, dar nu decent) şi mai ales când văd cum se comportă (fără cel mai elementar bun-simţ), mă gândesc cu consternare, nu mai departe decât la MOMENTUL 1989, la zilele nefaste în care atâţia tineri demni şi-au pierdut bunul lor cel mai de preţ pentru o cauză plină de speranţă, pentru ca cei care vor rămâne în urmă să işi croiască o viaţă liberă, care să stea sub semnul dreptăţii, al demnităţii şi al respectului pentru OM.

Ce vise deşarte!!! Mă întreb ce-ar fi făcut dacă ei ar fi ştiut în acea secundă fatală, că sacrificiul lor suprem vă fi terfelit în noroi de o gloată de „răi şi fameni”, căreia nu-i pasă decât de interesele propii? S-ar mai fi sacrificat? Ar mai fi stat în bătaia gloanţelor? Eu cred că nu. Acum se răsucesc în mormintele lor necunoscute şi-şi strigă vântului durerea. Mamele îndoliate, şi azi, după 20 de ani, mai merg plânse la cimitire, unde se află poate, un mormânt simbolic, caci trupul odorului ei zace prin cine ştie ce canal, sub formă de cenuşă. Şi durerea lor este, de multe ori amplificată în fiecare zi, la fiecare ştire, pe stradă, când se vede înconjurată de poleieli şubrede şi caricaturi de oameni, întrebându-se – şi pe bună dreptate – pentru ce a murit fiul//fiica ei?

Dar să revenim la oile noastre (nu ale lui Becali, Doamne fereşte!), la fauna pestriţă, incultă dar totodată plină de o supra-stimă de sine transformată în aroganţă, pentru care valorile morale (ce-or fi alea??? sic!) nici nu există. Te întrebi dacă unii dintre ei au suflet? Şi vine şi răspunsul: desigur, dar e îndesat pe undeva, printr-un „colţ” de muşchi, sufocat, strangulat şi însetat de LUMINĂ, pe care nu o va primi poate niciodată, având în vedere întunericul în care a fost condamnat să trăiască de către însuşi cel care îl posedă. Întuneric dat de chiar scara valorică proprie, unde pe prima treaptă (dar şi pe următoarele) tronează impunător şi plin de nesimţire, nimeni altul decât BANUL. Da, dragii mei, „măria-sa banul” este atotputernic, este plin de aroganţă, este nesimţit, vrea tot mai mult. Nu se satură niciodată! Şi mai vrea ceva! În mod imperios! Vrea să DEMONSTREZE! Să DOVEDEASCĂ! Să ARATE EL.....! Cui ştie el! Să crape ceilalţi de invidie... şi de ranchiună... si de „oftică”!    

Dragilor, demostrativitatea aceasta excesivă se înalţă pe un soclu şubred, format din frustrări, suferinţe, marginalizare, lipsa confirmării din parte persoanelor semnificative şi în special, a lipsei de educaţie. .... Şi am spus cuvântul magic! Din păcate acest cuvânt işi pierde din sensul lui profund, confundându-se tot mai mult cu instrucţia, cu acumularea (de informaţii ... bani sau orice alt bun material). Circulă prin vulg expresia: „este educat”, făcându-se referire la câte şcoli a absolvit! Domnii mei acolo nu e vorba de educaţie! Am văzut persoane cu facultăţi şi masterate sau doctorate, comportându-se ca nişte brute, lipsite de bun simţ, care nu ştiu nici să salute atunci când întâlnesc un coleg sau chiar un subordonat (el fiind director! sic!). Deci, cum spuneam, educaţia este cu totul altceva! Este în primul rând atenţia pe care o primeşti de la părintele tău, atunci când eşti copil, este dragostea care se răsfrânge asupra ta din partea celor care ţi-au facilitat venirea pe lume, dar care, totodată, nu sunt proprietarii tăi!   

Din păcate, am văzut mulţi părinţi comportându-se cu copilul lor, asemeni unor proprietari! Încă mai circulă vorba: „eu te-am făcut, eu te omor!” Pardon! Cu ce drept? Dragi părinţi, NU UITAŢI!!! Copilul vostru NU este PROPRITATEA voastră! Vi s-a încredinţat spre creştere şi EDUCARE şi într-o zi, veţi da socoteală pentru ceea ce aţi făcut din copilul vostru!

Şi poate vă întrebaţi care este legătura cu fauna pestriţă de care am pomenit la început? Aici este legătura! Toate aceste specimene sunt lipsite, în primul rînd, de EDUCAŢIE, în al doilea rând, de BUN SIMŢ şi în al treilea rând, de EMPATIE. Şi toate aceste lipsuri se reflectă în comportamentul lor. Cele trei sunt indispensabile unui om „EDUCAT”! Şcoala, Universitatea şi alte forme de instruire ne conferă o meserie, o profesie, dar adevărata educaţie se face acasă, în familie, prin modelele pe care părinţii le oferă copilului prin propriul lor comportament! O atmosferă securizantă, caldă, relaxată este indispensabilă pentru o educaţie de succes. De asemenea, precuparea părinţilor pentru bunăstarea şi confortul psihologic, în primul rând, al copilului este esenţială în formarea personalităţii lui. Şi nu în ultimul rând este necesară existenţa unui climat de cooperare şi fermitate din partea cei doi părinţi şi mai ales, de funcţionarea şi respectarea regulilor şi a limitelor din proximitatea copilului!

Şi totuşi, optimismul meu incorigibil mă determină să cred cu tărie că în acest neam controversat, cu vârfuri şi genuni, genii şi idioţi, se va manifesta cândva LUMINA, PACEA ŞI IUBIREA, aşa cum îi place lui Oreste să ne ureze la sfârşitul fiecărei emisiuni de vineri seara!