Lecţii de viaţă

Nu am mai scris cam de mult timp pe blog. Asta pentru că sunt foarte ocupată, dar acum nu mai sunt... când nu ştim singuri să ne oprim, pentru a ne trage răsuflarea, o face Dumnezeu pentru noi. Acum câteva zile am alunecat în casă şi am căzut, rupându-mi ligamentul încrucişat anterior de la piciorul drept. Am chemat salvarea, bineînţeles, şi am aterizat la spital. Până aici, toate bune. Am fost consultată, radiografiată, şi la final mi s-a spus diagnosticul. Mi s-a explicat ca, datorită vârstei şi greutăţii, nu pot suporta o operaţie de înlocuire de ligament, deoarece nu ar rezista. Soluţia: aparat gipsat timp de 6 săptămâni şi apoi vom mai vedea! Ok mi-am zis, resemnându-mă. Şi, fără să ştiu şi alte amănunte, m-am supus docilă. Ce era să fac, nu? Şi iată-mă, după 3 zile de spitalizare, revenită din nou acasă, dar cu un gips crescut pe piciorul meu. Ok! Prima săptămână a mers, dar spre sfârşitul ei au început nişte dureri cumplite la picior, dar nu la genunchi, unde era dauna, ci mai jos, acolo und aveam varice. Îmi venea să tai gipsul! Simţeam că îmi plezneşte piciorul de durere. L-am trimis pe fiul meu să îi spună medicului iar acesta m-a chemat de urgenţă, ca să îmi taie gipsul. Se pare că era risc de tromboflebită. Am rugat o colegă sa ma ducă cu maşina până la spital (a fost o adevărată aventură, mersul mai lung cu cârje, cu care mă deplasasem doar puţin prin casă). Când am ajuns, asistentul mi-a tăiat gipsul de sus până jos şi am aşteptat medicul. Acesta a venit, s-a uitat puţin la picior, iar când l-am întrebat dacă mai sunt şi alte soluţii decât gipsul, mi-a răspuns arătându-mi patul alăturat, în care se afla o femeie de etnie romă, cu un picior înfăşurat într-un material mult mai confortabil decât gipsul, apoi a ieşit din salon zâmbind sarcastic. Cu alte cuvinte, dacă îi „umplu buzunarul”, ca vecina de pat, se găsesc şi alte soluţii! Am rămas perplexă! După care am început să reflectez ... şi mă întreb eu, în sinea mea, aşa ca un om aflat în suferinţă şi afectat profund de criza materială prin care trecem ... unde este omenia proverbială a acestui popor? Am senzaţia că sunt doar basme! Că acest popor nu a fost niciodată ospitalier, că nu a avut niciodată o morală profundă, sau că toate astea s-au pierdut în negura timpurilor.

Este o întrebare care nu cred că va primi foarte curând un răspuns clar. Cel mai evident este faptul că s-au inversat valorile acestei societăţi, că, din păcate, banul este valorizat mai mult decât s-ar cuveni. Cu alte cuvinte, o persoană care şi-a tocit coatele pe băncile unei şcoli, dar care are ghinionul să lucreze în sistem bugetar şi să nu dispună de mulţi bani este net inferioară unui cocalar plin de lanţuri şi ghiuluri, care şi-a obţinut banii furând sau înşelând sau vânzând alte fiinţe asemeni lui. Şi cu astea am spus totul. Acestea sunt valorile actuale ale unora dintre noi. Puţini sunt aceia care au rămas OAMENI, care nu şi-au pervertit valorile personale şi pentru care încă mai valorează ceva bunul simţ, educaţia, omenia. Şi mă bucur că încă există asemenea oameni. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am destul de des ocazia să cunosc asemenea persoane.