LA MULȚI ANI 2012!

      Sfârșit de an! Rămâi cu bine 2011! Bun găsit 2012 ... an temut, an al schimbărilor! An al  înnoirii în spirit. Și în iubire, iubirea îngerilor, iubirea DIVINĂ, iubirea totală, care aduce acceptarea, toleranța și bucuria de a FI!
      Fie ca 2012 să aducă trezirea pentru toți căutătorii de LUMINĂ! Darurile FIINȚEI DIVINE să se reverse peste toți și LUMINA  să pătrundă în sufletele noastre, să ne deschidă porțile INIMII pentru a pătrunde IUBIREA INFINITĂ!
      Mulțumesc tuturor celor care au avut un rol în viața mea, în sens pozitv sau negativ. Într-un caz, am învățat să zbor alături de ceilalți, iar în celălalt caz, am învățat să accept căderea și să o privesc ca pe o experiență din care cea câștigată sunt eu!
      Și mai ales, mulțumesc lui Dumnezeu, pentru copiii pe care mi i-a dăruit și cu care am ”crescut” împreună! Copiii sunt frații mai mici ai îngerilor și ne sunt dați pentru a ne arăta calea pe care trebuie să o urmăm în viață.
                         Vă iubesc pe toți! LA MULTI ANI 2012!

Instituţia publică - refugiu pentru neasumarea responsabilităţii

Nu am mai scris de mult timp. Am impresia ca viata este un iureş, din care ieşim mai mult sau mai puţin şifonaţi. Încă o dată am avut prilejul să îmi întăresc părerea despre instituţii! Si nu vreau să spun nepărat că instituţiile de la noi sunt aşa cum sunt ci în general, instituţiile din lume funcţionează prost. Până în prezent, eu, personal nu am văzut vreo instituţie, fie ea chiar cu titlu umanitar, să funcţioneze în slujba omului şi mai ales, pentru OM. Omul anonim, omul de rând, omul aflat în nevoie, omul care bate la uşă şi are lacrima în colţul ochiului ... se izbeşte de răceala hărtiei, cu care instituţia işi acoperă, de multe ori, incompetenţa, ori frustrarea de a nu şti cum să ajute. Şi acolo unde ar fi cine să-şi asume o răspundere ... lipseşte o ştampilă, sau o semnătură, fără de care nu se învârteşte pământul.
Ce uşor este să trântim uşa în nas celui care ne cere, de multe ori, un lucru firesc, natural, sau poate chiar banal, nu-i aşa? Ce uşor este să ne ascundem în spatele unei hărtii pe care sunt trecute nişte cuvinte fără noimă, de multe ori, constituite într-un limbaj nu de lemn, ci de cauciuc, din care nici chiar cei care l-au întocmit nu înţeleg nimic şi care mai are şi titlu de LEGE! Aşa-zisele legi făcute pentru a fi interpretate, eludate numai să nu fie clare, pentru a fi respectate. Cam de aici pornesc toate relele de la noi ... de la LEGI, care sunt făcute fără cap, de oameni care nu au nici un interes să le respecte, sau mai rău, de oameni care se gândesc că poate odată, cândva, le va fi de folos să poată interpreta acea lege în favoarea lor, astfel încât să le fie ascunse afacerile murdare şi înşelătoriile. În consecinţă, cu asemenea legi, nici instituţiile nu pot funcţiona corect, în sprijunul omului, a cetăţeanului care are o nevoie!
Dacă ar fi după mine, aş desfiinţa toate instituţiile create de om şi aş lăsa doar una singură, care să funcţioneze după LEGEA DIVINĂ şi acea instituţie este FAMILIA, care odată, era considerată, pe drept cuvânt celula de bază a societăţii. Acea familie întemeiată pe IUBIRE DIVINĂ, ÎNŢELEGERE RECIPROCĂ, RESPECT pentru ceilalţi, pentru valorile fundamentale ale vieţii, SERIOZITATE, dar şi UMOR, DETAŞARE, EMPATIE ... cred că vreau prea multe, nu? Cred că la acest mod de raportare reciprocă s-a gândit DUMNEZEU atunci când a creat omul.
Dar din păcate, foarte puţine familii funcţionează după aceste valori supreme. Cei care sunt pesimişti ar spune că nici nu mai există asemenea familii, dar eu chiar ştiu asemnea familii, dar cum am spus, numărul lor este infim în comparaţie cu restul, care are alte valori la bază!
Dar acum sunt mult prea supărată şi rănită ca să spun mai multe ... poate altă dată voi fi mai coerentă.

Lecţii de viaţă - II

Şi cum spuneam ... mai există OAMENI adevăraţi pe această lume. A doua zi, după ce am scris prima povestire, cu păţania mea, am avut ocazia să mă conving de asta. Bineînţeles că, fără tratament anticoagulant, la varicele mele, în combinaţie cu gipsul, am făcut tromboembolie pulmonară, fiind la un pas de a deveni o fiinţă eterică. Medicul de salon a spus că am avut mare noroc. A fost o experienţă cumplită ... să nu poţi respira, să oboseşti la cel mai mic efort (şi când zic efort mă gândesc la o simplă întoarcere în pat de pe o parte pe cealaltă), să gâfâi după fiecare cuvănt rostit ... cu alte cuvinte, să fii o semilegumă! E groaznic!
Dar Bunul Dumnezeu, m-a ajutat, după 10 zile de investigaţii, tratamente, injecţii şi pastile, să fiu din nou acasa, cu sentimentul că am primit o a doua şansă la viaţă! Sper din tot sufletul să învăţ din această experienţă! Întotdeauna eu am fost pe ultimul loc, lucru care nu se va mai întâmpla de acum înainte. Abia trecând tangenţial prin moarte am început să întrevăd adevărata valoare a vieţii. Este bunul cel mai de preţ pe care îl avem şi nu ştim să îl apreciem decât atunci când suntem pe cale de a-l pierde. Am timp acum să reflectez la tot ceea ce mi s-a întâmplat.

Lecţii de viaţă

Nu am mai scris cam de mult timp pe blog. Asta pentru că sunt foarte ocupată, dar acum nu mai sunt... când nu ştim singuri să ne oprim, pentru a ne trage răsuflarea, o face Dumnezeu pentru noi. Acum câteva zile am alunecat în casă şi am căzut, rupându-mi ligamentul încrucişat anterior de la piciorul drept. Am chemat salvarea, bineînţeles, şi am aterizat la spital. Până aici, toate bune. Am fost consultată, radiografiată, şi la final mi s-a spus diagnosticul. Mi s-a explicat ca, datorită vârstei şi greutăţii, nu pot suporta o operaţie de înlocuire de ligament, deoarece nu ar rezista. Soluţia: aparat gipsat timp de 6 săptămâni şi apoi vom mai vedea! Ok mi-am zis, resemnându-mă. Şi, fără să ştiu şi alte amănunte, m-am supus docilă. Ce era să fac, nu? Şi iată-mă, după 3 zile de spitalizare, revenită din nou acasă, dar cu un gips crescut pe piciorul meu. Ok! Prima săptămână a mers, dar spre sfârşitul ei au început nişte dureri cumplite la picior, dar nu la genunchi, unde era dauna, ci mai jos, acolo und aveam varice. Îmi venea să tai gipsul! Simţeam că îmi plezneşte piciorul de durere. L-am trimis pe fiul meu să îi spună medicului iar acesta m-a chemat de urgenţă, ca să îmi taie gipsul. Se pare că era risc de tromboflebită. Am rugat o colegă sa ma ducă cu maşina până la spital (a fost o adevărată aventură, mersul mai lung cu cârje, cu care mă deplasasem doar puţin prin casă). Când am ajuns, asistentul mi-a tăiat gipsul de sus până jos şi am aşteptat medicul. Acesta a venit, s-a uitat puţin la picior, iar când l-am întrebat dacă mai sunt şi alte soluţii decât gipsul, mi-a răspuns arătându-mi patul alăturat, în care se afla o femeie de etnie romă, cu un picior înfăşurat într-un material mult mai confortabil decât gipsul, apoi a ieşit din salon zâmbind sarcastic. Cu alte cuvinte, dacă îi „umplu buzunarul”, ca vecina de pat, se găsesc şi alte soluţii! Am rămas perplexă! După care am început să reflectez ... şi mă întreb eu, în sinea mea, aşa ca un om aflat în suferinţă şi afectat profund de criza materială prin care trecem ... unde este omenia proverbială a acestui popor? Am senzaţia că sunt doar basme! Că acest popor nu a fost niciodată ospitalier, că nu a avut niciodată o morală profundă, sau că toate astea s-au pierdut în negura timpurilor.

Este o întrebare care nu cred că va primi foarte curând un răspuns clar. Cel mai evident este faptul că s-au inversat valorile acestei societăţi, că, din păcate, banul este valorizat mai mult decât s-ar cuveni. Cu alte cuvinte, o persoană care şi-a tocit coatele pe băncile unei şcoli, dar care are ghinionul să lucreze în sistem bugetar şi să nu dispună de mulţi bani este net inferioară unui cocalar plin de lanţuri şi ghiuluri, care şi-a obţinut banii furând sau înşelând sau vânzând alte fiinţe asemeni lui. Şi cu astea am spus totul. Acestea sunt valorile actuale ale unora dintre noi. Puţini sunt aceia care au rămas OAMENI, care nu şi-au pervertit valorile personale şi pentru care încă mai valorează ceva bunul simţ, educaţia, omenia. Şi mă bucur că încă există asemenea oameni. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am destul de des ocazia să cunosc asemenea persoane. 

VALORILE PROFUNDE ALE VIEŢII

Ne pierdem vremea urând, bârfind, fiind răi şi uităm un lucru esenţial: viaţa este atât de scurtă! Şi ai atâtea de văzut şi de iubit!

Apropó de iubire! Mă întreb de multe ori oare cum poţi măsura iubirea? Ar putea fi inventat un instrument cu care să poţi măsura cantitatea de iubire? Ce prostii spun, nu? Este ca şi cum aş îndrăzni să doresc să îl măsor pe DUMNEZEU!!! Doar EL este IUBIRE, nu-i aşa? Iisus a venit să aducă în lume Pacea şi Iubirea, Toleranţa şi Iertarea. Cred că primele două se sprijină pe celelalte două. Poţi să atingi Pacea şi să exprimi Iubirea numai dacă ai Toleranţă şi dacă, mai ales, ai capacitatea de a Ierta. Dar Iertarea, ca să fie autentică, trebuie să fie TOTALĂ, adică fiinţa pe care ai iertat-o să fie o fiinţă nouă în ochii tăi. Înseamnă să poţi uita complet ceea ce ţi-a greşit. Într-un cuvânt, să îi acorzi o nouă şansă şi să o iei de la capăt, ca şi cum atunci o vezi prima oară. Doar aşa vom fi liberi, desprinşi de firele nevăzute cu care ne prinde în mreje neiertarea şi ne strânge, şi ne chinuie. Cel care nu iartă se chinuie în primul rând pe el însuşi, caci rămâne legat, cu fire nevăzute de cel pe care nu l-a iertat. Şi cum îl mai strâng firele acelea .... şi cum îl mai dor ... şi ce daune îi provoacă în propriul corp, cu cât această neiertare e mai veche.

Dacă am şti ce beneficii uriaşe am putea avea iertând! Cât de liberi am fi, cât de tineri ... asemeni copiilor, care cu sufletelul lor candid te iartă total şi se joacă apoi, mai departe, LIBERI şi FERICIŢI! Aşa am fi şi noi, adulţii, dacă am putea ierta total!

Şi dacă putem ierta, vom fi şi toleranţi! Câtă înţelepciune stă în spatele acestui cuvânt! A fi tolerant, a lăsa de la tine, a îngădui şi altei fiinţe să respire, să se realizeze! Ce minunat e să putem creşte împreună ... din toate punctele de vedere! Dacă eu cresc, spiritual vorbind, şi creşti şi tu şi îi ajutăm împreună şi pe alţii să crească, lumea va arăta cu totul altfel! Toleranţa mai implică şi răbdare, răbdarea de a permite celuilalt să crească în ritmul lui propriu. O memorie bună este necesară, de asemenea, memorie care să te ajute să nu uiţi că şi tu ai fost cândva mic, neputincios, neajutorat şi ai crescut în ritmul tău ... şi cât de mult te-a deranjat lipsa de răbdare din partea celorlalţi ... şi lipsa de toleranţă, când trebuia să faci ce zic ei! Îţi mai aminteşti? Eu da! Tot toleranţa mai implică şi o viziune corectă asupra lumii ... o anume filozofie de viaţă, care să te ajute să îţi defineşti capacităţile şi limitele astfel încât să le poţi recunoaşte şi accepta şi la ceilalţi şi în acest fel, să poţi lucra cu ele (cu limitele, mai ales), în sensul împingerii lor către polul pozitiv, cât mai mult posibil. Dar dacă noi nu ne acceptăm propriile limite, nu avem cu ce lucra şi în consecinţă, nu putem creşte! Toleranţa începe de la fiinţa ta! A te accepta aşa cum eşti, înseamnă a-i accepta şi pe ceilalţi aşa cum sunt. Dar pentru a te accepta trebuie mai întâi să te cunoşti.

Noi nu avem defecte! Şi nici calităţi! Avem doar trăsături de personalitate, care în anumite contexte sociale sunt valorizate pozitiv iar în alte contexte, sunt valorizate negativ. Deci, totul este să ne cunoaştem profund şi atunci putem alge, în mod conştient, mediul social în care ne putem dezvolta.

Toţi avem nevoie să creştem, toţi avem nevoie să ne dezvoltăm, mai ales din perspectivă spirituală. Dar acest lucru nu se poate realiza fără un ingredient esenţial: IUBIREA!  Şi precum spunea Apostolul Pavel: „Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” Şi după această descriere ce mai putem spune noi despre dragoste? Aceasta este esenţa VIEŢII, fără de care nu putem fiinţá! Dragostea este asemeni apei pe care o punem la rădăcinile florilor, pentru a înflori. Cu cât împrăştiem mai multă dragoste în jurul nostru, cu atât suntem mai bogaţi. Îmi amintesc de un proverb pesan, care spunea despre politeţe: „Politeţea este o monedă care îl îmbogăţeşte, nu pe cel ce o primeşte, ci pe cel ce-o cheltuieşte!” Cât adevăr! La fel şi dragostea! Cu cât dăruieşti, cu atât răsplata este mai mare! Iar răsplata este PACEA! Liniştea din suflet, pe care nici o furtună nu o va tulbura!

Te provoc, cititorule, să asculţi liniştea din sufletul tău şi să „cântăreşti” iubirea din ochii tăi, căci, „Atunci când ai dorinţa să ştii cum e un om/În ochii lui priveşte!/Privind în ochi, ghiceşti FIINŢA,/Căci sufletul prin ochi vorbeşte!”  

Mitocănie versus educaţie

Stau si mă tot întreb de-o vreme de unde a răsărit toată fauna asta mitocănească pe străzile oraşelor? Piţipoance, cocalari, gherţoi şi alte specimene răsărite ca după ploaie, asemenea ciupercilor otrăvitoare??? Din ce plămădeli or fi făcuţi? Când mă uit la ei cum sunt îmbrăcaţi (oricum, dar nu decent) şi mai ales când văd cum se comportă (fără cel mai elementar bun-simţ), mă gândesc cu consternare, nu mai departe decât la MOMENTUL 1989, la zilele nefaste în care atâţia tineri demni şi-au pierdut bunul lor cel mai de preţ pentru o cauză plină de speranţă, pentru ca cei care vor rămâne în urmă să işi croiască o viaţă liberă, care să stea sub semnul dreptăţii, al demnităţii şi al respectului pentru OM.

Ce vise deşarte!!! Mă întreb ce-ar fi făcut dacă ei ar fi ştiut în acea secundă fatală, că sacrificiul lor suprem vă fi terfelit în noroi de o gloată de „răi şi fameni”, căreia nu-i pasă decât de interesele propii? S-ar mai fi sacrificat? Ar mai fi stat în bătaia gloanţelor? Eu cred că nu. Acum se răsucesc în mormintele lor necunoscute şi-şi strigă vântului durerea. Mamele îndoliate, şi azi, după 20 de ani, mai merg plânse la cimitire, unde se află poate, un mormânt simbolic, caci trupul odorului ei zace prin cine ştie ce canal, sub formă de cenuşă. Şi durerea lor este, de multe ori amplificată în fiecare zi, la fiecare ştire, pe stradă, când se vede înconjurată de poleieli şubrede şi caricaturi de oameni, întrebându-se – şi pe bună dreptate – pentru ce a murit fiul//fiica ei?

Dar să revenim la oile noastre (nu ale lui Becali, Doamne fereşte!), la fauna pestriţă, incultă dar totodată plină de o supra-stimă de sine transformată în aroganţă, pentru care valorile morale (ce-or fi alea??? sic!) nici nu există. Te întrebi dacă unii dintre ei au suflet? Şi vine şi răspunsul: desigur, dar e îndesat pe undeva, printr-un „colţ” de muşchi, sufocat, strangulat şi însetat de LUMINĂ, pe care nu o va primi poate niciodată, având în vedere întunericul în care a fost condamnat să trăiască de către însuşi cel care îl posedă. Întuneric dat de chiar scara valorică proprie, unde pe prima treaptă (dar şi pe următoarele) tronează impunător şi plin de nesimţire, nimeni altul decât BANUL. Da, dragii mei, „măria-sa banul” este atotputernic, este plin de aroganţă, este nesimţit, vrea tot mai mult. Nu se satură niciodată! Şi mai vrea ceva! În mod imperios! Vrea să DEMONSTREZE! Să DOVEDEASCĂ! Să ARATE EL.....! Cui ştie el! Să crape ceilalţi de invidie... şi de ranchiună... si de „oftică”!    

Dragilor, demostrativitatea aceasta excesivă se înalţă pe un soclu şubred, format din frustrări, suferinţe, marginalizare, lipsa confirmării din parte persoanelor semnificative şi în special, a lipsei de educaţie. .... Şi am spus cuvântul magic! Din păcate acest cuvânt işi pierde din sensul lui profund, confundându-se tot mai mult cu instrucţia, cu acumularea (de informaţii ... bani sau orice alt bun material). Circulă prin vulg expresia: „este educat”, făcându-se referire la câte şcoli a absolvit! Domnii mei acolo nu e vorba de educaţie! Am văzut persoane cu facultăţi şi masterate sau doctorate, comportându-se ca nişte brute, lipsite de bun simţ, care nu ştiu nici să salute atunci când întâlnesc un coleg sau chiar un subordonat (el fiind director! sic!). Deci, cum spuneam, educaţia este cu totul altceva! Este în primul rând atenţia pe care o primeşti de la părintele tău, atunci când eşti copil, este dragostea care se răsfrânge asupra ta din partea celor care ţi-au facilitat venirea pe lume, dar care, totodată, nu sunt proprietarii tăi!   

Din păcate, am văzut mulţi părinţi comportându-se cu copilul lor, asemeni unor proprietari! Încă mai circulă vorba: „eu te-am făcut, eu te omor!” Pardon! Cu ce drept? Dragi părinţi, NU UITAŢI!!! Copilul vostru NU este PROPRITATEA voastră! Vi s-a încredinţat spre creştere şi EDUCARE şi într-o zi, veţi da socoteală pentru ceea ce aţi făcut din copilul vostru!

Şi poate vă întrebaţi care este legătura cu fauna pestriţă de care am pomenit la început? Aici este legătura! Toate aceste specimene sunt lipsite, în primul rînd, de EDUCAŢIE, în al doilea rând, de BUN SIMŢ şi în al treilea rând, de EMPATIE. Şi toate aceste lipsuri se reflectă în comportamentul lor. Cele trei sunt indispensabile unui om „EDUCAT”! Şcoala, Universitatea şi alte forme de instruire ne conferă o meserie, o profesie, dar adevărata educaţie se face acasă, în familie, prin modelele pe care părinţii le oferă copilului prin propriul lor comportament! O atmosferă securizantă, caldă, relaxată este indispensabilă pentru o educaţie de succes. De asemenea, precuparea părinţilor pentru bunăstarea şi confortul psihologic, în primul rând, al copilului este esenţială în formarea personalităţii lui. Şi nu în ultimul rând este necesară existenţa unui climat de cooperare şi fermitate din partea cei doi părinţi şi mai ales, de funcţionarea şi respectarea regulilor şi a limitelor din proximitatea copilului!

Şi totuşi, optimismul meu incorigibil mă determină să cred cu tărie că în acest neam controversat, cu vârfuri şi genuni, genii şi idioţi, se va manifesta cândva LUMINA, PACEA ŞI IUBIREA, aşa cum îi place lui Oreste să ne ureze la sfârşitul fiecărei emisiuni de vineri seara!

Inteligenţa emoţională

Inteligenţa emoţională este capacitatea personală de identificare şi gestionare eficientă a propriilor emoţii în raport cu scopurile personale (carieră, familie, educaţie etc.). Finalitatea ei constă în atingerea scopurilor noastre, cu un minim de conflicte inter şi intra-personale.

Pentru Goleman, inteligenţa emoţională are la bază cinci elemente deosebit de importante:

· cunoaşterea personală,

· controlul emoţiilor/reacţiilor emoţionale,

· motivaţia,

· empatia,

· capacitatea de comunicare.

Dezvoltarea inteligenţei emoţionale ne permite să ne punem în valoare aptitudinile intelectuale, creativitatea. Ne asigură reuşita, atât în plan personal, cât şi în cel profesional.

Importanţa emoţiilor

Supravieţuirea

Emoţiile s-au dezvoltat de-a lungul erelor, în consecinţă, ele funcţionează ca un sistem de ghidare foarte delicat şi sofisticat, ca un mecanism de atenţionare interior.

Luarea deciziilor

Sentimentele şi emoţiile reprezintă o importantă sursă de informaţii, ajutându-ne să luăm decizii. Fără centrii nervoşi ai emoţiilor omul nu poate lua nici o decizie, deoarece nu va şti ce va simţi în legătură cu deciziile sale.

Stabilirea limitelor

Sentimentele noastre ne ajută să tragem semnale de alarmă atunci când suntem deranjaţi de comportamentul unei persoane. Fermitatea exprimării emoţionale din acele momente ne poate ajuta în trasarea graniţelor care ne sunt necesare pentru protejarea sănătăţii noastre psihice.

Comunicarea

Comunicarea are loc în principal la nivel nonverbal, adică emoţional. Emoţiile se manifestă de regulă prin expresiile faciale şi prin postura corporală. Cei care stăpânesc arta comunicării pot exprima mai mult din nevoile lor emoţionale. Pe de altă parte, cei care sunt receptivi la nevoile emoţionale ale celorlalţi oameni, sunt capabili să-i facă să se simtă importanţi, înţeleşi şi iubiţi.

Unitatea

Sentimentele şi emoţiile sunt universale, fapt care ne poate ajuta să ne simţim uniţi între noi. De exemplu, sentimentele de empatie, compasiune, cooperare şi iertare, au potenţialul de a ne uni ca specie.

Structura competenţelor emoţionale

A. Competenţe emoţionale de ordin personal

- conştiinţa de sine: cât de bine îţi cunoşti propriile emoţii, sentimente; să ştii care sunt forţele şi slăbiciunile tale, să ai un simţ al valorii personale;

- stăpânirea de sine: să fii capabil să iţi controlezi emoţiile şi impulsurile; să fii credibil prin respectarea anumitor standarde unanim acceptate; să iţi asumi răspunderea pentru ceea ce faci; să fii flexibil şi deschis faţă de nou;

- motivaţia: să iţi doreşti să fii cel mai bun, să reuşeşti; să poţi să te implici în obiectivele comune ale unui grup; să ai iniţiativa când este nevoie; să fii optimist şi perseverent în ciuda obstacolelor.

B. Competenţe emoţionale de ordin social

- empatia: să simţi sentimentele celorlalţi şi să participi afectiv la îngrijorările lor; să îi ajuţi pe ceilalţi să se dezvolte; să anticipi, să identifici nevoile celorlalţi; să percepi corect relaţiile de putere;

sociabilitatea: să fii capabil să exerciţi influenţă, să fii persuasiv; să ştii să asculţi, să negociezi, să inspiri, să organizezi, să iţi creezi legături cu alţi oameni, să conlucrezi pentru a obţine un rezultat comun.